Index Index    Index biserici Biserici

     Agnita, pomenită pentru prima oară într-un document din 1280, orăşel cu tradiţie meşteşugărească, renumit altădată prin breslele tăbăcarilor, cizmarilor, cojocarilor, croitorilor, dogarilor, olarilor şi altele, cu economie semirurală, a fost de timpuriu centrul schimburilor comerciale a liniştitei văi a Hârtibaciului, prin care nu trecea niciunul din marile drumuri ale Transilvaniei. Ludovic de Anjou conferise Agnitei ("villam nostram Zenthagata") deja în 1376, dreptul de a ţine iarmaroc anual în ziua de 24 iunie. Din acest privilegiu s-au ivit dese diferende cu Cincul Mare - reşedinţa "Scaunului de Schenk" - de care aparţinea şi Agnita, oglindite în numeroase documente. Astfel, regele Ludovic a fost obligat să reconfirme în două rânduri (1379 şi 1381) Agnitei dreptul iarmarocului ca şi dreptul păstrării sigiliului Scaunului, sediul judecătoriei, cum rezultă şi din documentul din 1409 emis de cancelaria regelui Sigismund de Luxemburg. În 1466, regele Matei Corvin acordă Agnitei şi "jus gladii", dreptul de a condamna prin execuţie cu spada, precum şi permisiunea de a ţine în caz de război jumătate din totalul bărbaţilor apţi de luptă, pentru apărarea cetăţii, cu motivarea că localitatea ar fi situată "la graniţele Transilvaniei şi pentru a evita ocuparea cetăţii de către oşti străine".



     Aceste privilegii regale confirmă existenţa cetăţii din Agnita în 1466, ea fiind construită probabil odată cu biserica-hală gotică înălţată pe fundamentul unei bazilici romanice fără turn, din secolul XIII timpuriu, fortificată în primul sfert al sec. XVI. Într-un document păstrat până în 1948 în biserică, era indicat anul 1409 ca fiind acela al construcţiei bisericii actuale. Cetatea, alcătuită dintr-o triplă incintă, a fost ridicată în mai multe etape, aşa cum mai târziu a fost şi demolată la diferite intervale. Cele patru turnuri de apărare, construite din piatră de râu şi de carieră, aparţineau curtinei interioare. În centrul laturii nordice, turnul dulgherilor, cu o intrare boltită prevăzută cu hersă, veghea asupra porţii. În est, se înalţă turnul făurarilor (sau al Hotentoţilor), în sud-est turnul croitorilor, iar în sud-vest turnul cizmarilor în care şi azi două caturi adăpostesc slănina agăţată de bârnele platformelor de lemn.

    

În sectorul sudic, între turnul cizmarilor şi turnul croitorilor, mai dăinuie vechile şoproane de lemn, acoperişul lor oblic coborând de pe coroana zidului spre curte, de care înainte vreme nu erau despărţite de peretele actual. În interiorul turnurilor se recunoaşte construcţia din piatră brută, exteriorul lor fiind tencuit. Turnurile cu câte cinci caturi sunt toate prevăzute cu metereze mici, practicabile exclusiv pentru arme de foc, nişele fiind boltite prin arcade de piatră aşezate vertical sau acoperite de lespezi suprapuse marginal. Cu excepţia turnului croitorilor, caturile inferioare ale turnurilor sunt boltite semicilindric, intrarea spre caturile superioare făcându-se la înălţimea catului al doilea printr-o scară mobilă, azi pe înguste scări de lemn acoperite. Turnurile îşi datorează denumirile faptului că îngrijirea şi apărarea lor erau datoria diferitelor bresle care îşi păstrau în turnul lor şi slănina. Sarea folosită din abundenţă pentru conservarea slăninii a atacat, până la urmă, lemnăria platformelor din lemn ce separau caturile, unele bârne fiind azi complet putrede. Curtina interioară cuprindea o curte de formă ovală având un diametru de 55-65 m - dacă luăm colţurile interioare ale turnurilor drept puncte de reper - curtina a doua legând colţurile exterioare ale turnurilor. Între aceste două curtine se afla "Zwinger-ul", curtea animalelor, adăpostite acolo în caz de pericol, iar a treia curtină, de formă poligonală neregulată, includea un şanţ cu apă, în exterior curtina fiind protejată de pârâul apropiat şi de terenul mlăştinos. În 1845 a fost demolată a treia curtină, în 1867 au fost demolate cămările de provizii ce înconjurau incinta interioară, pentru ca în 1870 să cadă şi ultimele vestigii ale triplului cordon de curtine, lăsând turnurile complet izolate, din materialul obţinut prin demolare construindu-se noua şcoală.



     Nucleul cetăţii în constituia biserica-hală în stil gotic. Corul ei alungit, închis spre est pe trei laturi, precum şi nava centrală poartă bolţi semicilindrice cu penetraţii, ornamentate odinioară cu nervuri de teracotă dispuse în formă stelată, vopsite în roşu, după cum o dovedesc urmele din colţul sud-vestic. Deasupra micilor bolţi în cruce ale colateralei nordice s-a ridicat o tribună, pe când colaterala sudică atinge înălţimea navei centrale, acoperită cu bolţi în cruce, separate de arcuri dublou în arc frânt. Pe latura de nord s-au conservat stâlpii originari de secţiune pătrată, adosându-li-se însă colonete pentru susţinerea bolţii navei centrale. Arcadele romanice, deschise între aceşti stâlpi spre colaterala nordică, au fost înălţate şi închise în arc frânt, păstrează o cornişă plasată mai jos, în punctul naşterii unui arc romanic anterior, reprezentând deci o urmă a bazilicii romanice. Portalul apusean ca şi portalurile laterale dispuse pe acelaşi ax, îngusta intrare a preotului în peretele de sud al corului, ca şi toate ferestrele sunt terminate în arc frânt, profilurile lor având un caracter rustic şi greoi. Proporţiile bisericeşti nu sunt prea fericit rezolvate, încât execuţia poate fi atribuită unor meşteri locali şi nu unora calificaţi la vreunul din marile şantiere citadine. Doar tabernacolul din peretele de sud al corului prezintă forme ale goticului târziu, mai graţioase, vădind o certă influenţă orientală în desenul detaliilor. O clopotniţă de 44 m înălţime, cu şase caturi şi o galerie cu balustradă din paiantă a fost aşezată în faţa laturii apusene, liberă pe trei laturi, aşa încât parterul ei, deschizând trei arcade mari în arc frânt, forma un portic al bisericii în faţa intrării principale. Odată cu fortificarea începută pe la anul 1500, turnul a fost înconjurat de o cămaşă de piatră, ridicându-se până la înălţimea catului al doilea cu acoperiş în formă de pupitru. Numit turnul olarilor, acest corp de apărare era prevăzut cu metereze, despărţit în două caturi printr-o platformă din bârne, catul superior fiind accesibil printr-o scară îngustă ce urcă din aripa nordică. Un coridor trecând in faţa laturii apusene a clopotniţei leagă aripa de nord cu cea de sud a acestui turn. Acesta nu era închis faţă de porticul clopotniţei, ale cărei caturi superioare erau de asemeni amenajate cu metereze, galeria de paiantă folosind la apărarea bazei turnului, care poartă un acoperiş în piramidă cu olane. Acestei puternice fortificări a laturii apusene îi corespundea, în est, bastionul ridicat deasupra corului, cu parapet devansat, aşezat pe arcadele plate ce unesc contraforturile din jurul corului. În umbra acestor arcade se deschideau largi guri de turnare pentru lichide fierbinţi. La devastarea comunei în 1600 de către trupe de mercenari, a fost arsă şi biserica, renovată în 1614. În 1890, s-au reînnoit părţi ale bolţilor colateralei sudice. În 1892, bastionul de deasupra corului, devenit şubred, a fost demolat, iar în 1908, biserica a primit un acoperiş nou.

[Sursa informaţiilor: Juliana Fabritius-Dancu - Cetăţi Ţărăneşti Săseşti, Revista Transilvania, Sibiu 1983]



15 oct 2001 -