Index Index    Index biserici Biserici

     Situată între cele două şosele ce leagă Rupea de Sighişoara şi de Mediaş, în comuna Viscri se putea ajunge până acum zece ani doar prin mijloace proprii de locomoţie. Datorită poziţiei sale retrase aici s-a păstrat cel mai arhaic costum din secolele XVII-XIX. În Viscri mai dăinuie, bine conservată, una dintre cele mai pitoreşti şi - în pofida dimensiunilor nu prea mari - monumentale cetăţi ţărăneşti săseşti, ce cuprinde între zidurile sale una dintre puţinele biserici-sală romanice ale secolului XIII. Particularităţile monumentului au preocupat pe mulţi cercetători iar enigmele lui au putut dezlegate abia prin săpăturile întreprinse în 1970-1971 de către arheologul Mariana Dumitrache, care prezintă rezultatele lor într-un studiu amplu "Cercetări arheologice şi ale istoriei arhitecturii în zona Rupei (Viscri - Deutchweisskirch), apărut în Forshungen zur Volks- und Landeskunde, vol. 21, nr. 2, 1978. În prezentarea monumentului preluăm cele constatate asupra istoriei construcţiei, concluzii obţinute pe baza investigaţiilor cercetătoarei.



     Poziţia retrasă a aşezării explică şi apariţia sa relativ târzie în documente. Abia pe la 1400, "Alba ecclesia" (alias Viscri) apare într-un registru al localităţilor pentru plata impozitului datorat episcopatului, al comitatului de Rupea (Kosd). Pe la 1500, Viscri este enumerată printre comunele libere ale Scaunului de Rupea, cu 51 de gospodării, trei păstori, un dascăl şi doi săraci. Aici, ca şi în alte comune, vechimea bisericii confirmă că aşezarea coloniştilor germani a luat fiinţă la sfârşitul secolului XII când a fost colonizată şi partea apuseană a viitorului Scaun al Rupei. Biserica-sală romanică, cum mai există în zona Rupei doar în Homorod (biserica-sală din Criţ aparţinea deja stilului de trecere de la romanic la gotic), a avut o predecesoare care a fost parţial inclusă în aceast edificiu. Coloniştii germani (care s-au aşezat în Viscri ca imigranţi după domnia regelui Geza al II-lea, adică după 1162, ca "alii Flandrenses", în ultimul sfert al secolului XII) au găsit pe promontoriul din nord-estul comunei actuale o mică capelă. Aceasta era construită din calcar alb-verzui, avea formă rectangulară, cu absidă semicirculară spre răsărit, iar unicele podoabe erau pietrele cubice ecarisate ce formau colţurile sălii şi începutul absidei, o arcadă semicirculară a intrării sudice. Sala avea un tavan plat, absida o semicalotă (lungimea capelei era de 13,5 m, a sălii de 9,80 m, lăţimea sălii în vest de 7,8 m şi în est de 8 m). După piesele descoperite în mormintele dinăuntrul şi din afara capelei, monede şi cercei de tâmplă de la începutul secolului XII, aceasta se datează între 1100-1120, ca aparţinând unui grup de secui ce păzeau în acest punct graniţa statului maghiar feudal, înaintea sosirii coloniştilor germani. Existenţa capelei părăsite a dispensat pe colonişti de truda ridicării unei bazilici romanice cu trei nave, cum s-au construit în cele mai multe aşezări săseşti în decursul secolului XIII pe "pământul crăiesc". Adaptarea capelei s-a efectuat în etape, în concordanţă cu evoluţia socială a coloniştilor şi condiţiile istorice respective. Aşa cum rezultă din analiza şi interpretarea cercetărilor arheologice, capela s-a folosit, în prima etapă a evoluţiei aşezării săseşti, fără lărgire planimetrică, construindu-se doar o tribună de vest, susţinută de patru arcade semicirculare, purtate de trei coloane cilindrice. Ipoteza aceasta este susţinută de cele trei capiteluri romanice datate unanim în prima jumătate a secolului XIII, conservate în corul bisericii. Cel mai mare dintre ele (având suprafaţa de 48x48 cm) e aşezat pe un segment de coloană, puţin scobit pe suprafaţa superioară, servind drept cristelniţă. Fiecare din laturile rotunjite în partea inferioară, lăsând canturile să apară ca nişte ciubuce semicirculare, este decorată, în partea superioară, printr-un scut central puţin reliefat şi două jumătăţi de scuturi laterale, cele două capiteluri mai mici având suprafaţa de 42x44 cm, fiind la fel ornamentate şi având pe una din laturi patru mici scuturi egale. După forma ornamentării, capitelurile erau vizibile pe toate laturile, deci stăteau libere, folosirea lor ca intermediar între fusurile celor trei coloane şi cele patru arcuri ale tribunei fiind foarte plauzibilă, nu li se poate găsi o amplasare mai potrivită. Datarea în prima jumătate a secolului XIII ar corespunde şi timpului în care asemenea tribune s-au construit - e drept, în alt chip - în bazilicile din zona Sebeşului, dar aici ne preocupă funcţia şi nu forma tribunei de vest care, la Gârbova şi Miercurea, a servit de asemeni unei familii de greavi saşi. Turnul de locuit, construit la 4 m distanţă în vest de capelă, aminteşte donjonul greavilor de la Câlnic şi Gârbova, la fel forma ovală a incintei cu care s-a înconjurat cetatea cuprinzând vechiul cimitir cu capelă. Deoarece Viscri n-a fost niciodată proprietate nobiliară, numai familia greavului, conducătorul obştii săteşti, a ridicat turnul de locuinţă, în a doua jumătate a sec. XIII spre folosinţă personală. Întrucât temelia turnului taie un mormânt, avem dovada că el a fost clădit ulterior capelei, când locul nu mai servea ca cimitir. De altfel, turnul e construit din alt material decât capela, anume din bazalt gri. Parterul nu are deschideri, poartă o boltă în leagăn pe axa est-vest, ca şi catul al doilea, legat de cel inferior şi de cel superior prin scări de piatră tăiate în grosimea zidului. Intrarea semicirculară în turn se află pe latura estică, accesibilă printr-o sară mobilă. De la al doilea cat în sus, nivelele aveau metereze înalte de 1,60 m, în nişe evazate spre interior, destinate arcaşilor.




     Către sfârşitul secolului XIII, stingându-se probabil familia de greavi, aflăm din trei documente că un magister Akus doreşte să cumpere satul, ceea ce nu s-a întâmplat. Cetatea trece, în secolul XIV, în posesia obştii, care modifică mai întâi partea estică a capelei, demolând convexitatea absidei şi construind, în prelungirea pereţilor laterali ai acesteia, un cor devenit trapezoidal, închis în est, cu absidă semicirculară sprijinită de şapte contraforturi. Pe latura nordică a sălii, sacristia s-a construit înainte de modificarea corului, căci daca s-ar fi construit după ridicarea noului cor ar fi fost adosată acestuia şi nu sălii. De altfel, sacristia veche, divizată printr-un perete transversal, a fost folosită parţial ca osuar. Presupunem că deja în această fază corul a primit o boltă, pereţii de sud şi nord prezentând o înclinare ce poate însemna naşterea unei bolţi. A treia perioadă de construcţie, situată în prima jumătate a secolului XVI, coincide cu fortificarea bisericii. Prin prelungirea pereţilor laterali ai capelei s-a racordat biserica-sală la donjon. În parterul său s-a creat o intrare pe latura estică, devenită acum peretele de vest al bisericii, intrare printr-un toc de piatră în arc frânt, cu ambrazură al cărei profil - baghetă semicilindrică între două cavete - este aproape identic cu ambrazura intrării din peretele nordic al bisericii-sală din Homord, cu diferenţa că aici este închisă semicircular. Prin scările din grosimea zidului se ajunge la nivelele superioare, în al patrulea nivel, meterezul estic a fost transformat în intrare spre podul bisericii, fiind acoperit, ca toate meterezele turnului, în partea îngustă a nişei, cu lespezi, în cea evazată, cu bârne, acoperit de o mică streaşină, deasupra căreia s-a mai înălţat zidul turnului cu un metru pentru guri de tragere deschise sub acoperişul în piramidă scundă. Pentru a putea folosi la tragere şi ferestrele mici, în dreptul lor s-a construit o platformă. În partea de vest, prelungită, s-a creat un al doilea portal al sălii. Corul şi sala au fost boltite în leagăn cu penetraţii şi nervuri de teracotă, sistem obişnuit în bisericile săseşti pe la anul 1500. Pentru întărirea părţii de est a bisericii, corul a fost înălţat poligonal şi înconjurat de un al doilea rând de contraforturi ce se unesc sus prin arcadele semicirculare pentru a susţine parapetul unui cat de apărare, în spatele arcadelor devansate deschizându-se maşiculiuri. Alte contraforturi s-au adosat laturilor de nord şi de sud ale sălii, care s-au înclinat sub presiunea bolţii, creându-le astfel o contrapresiune. Această măsură de protecţie s-a dovedit ineficace, bolta fisurându-se pe alocuri şi devenind periculoasă. În 1743, bolţile au fost înlocuite printr-un tavan casetat în sală şi unul cu stucatură în cor. Tavanul casetat se acordă cu balustradele de lemn pictate şi cu mobilierul bisericii; el e aşezat deasupra ferestrelor gotice ale laturii de sud. Concomitent, s-a demolat şi catul de apărare de deasupra corului, aşezându-se acoperişul direct peste arcadele de apărare. Forma semicirculară a arcului triumfal s-a dovedit a nu fi romanica; el a fost înălţat pe colţurile vechii abside a capelei, arcul propriu-zis fiind din cărămidă şi datând din secolul XVIII. Tot atunci s-a construit noua sacristie pe latura de nord a corului între două contraforturi. De aceste transformări aminteşte o inscripţie de pe arcul triumfal indicând anul 1743.


Ferestrele actuale ale corului au fost transformate, dar la cercetarea pereţilor s-au găsit urme ale unei ferestre romanice în estul absidei, iar ale uneia în arc frânt pe latura de sud, ambele datând din timpul transformării gotice a corului. Mari fragmente de fresce au fost descoperite, dar pictura a fost parţial distrusă la înălţarea corului. Peretele de nord al sălii ce nu are ferestre a fost de asemenea împodobit cu pictură, căreia i s-au suprapus câteva inscripţii. Nişa din peretele de sud al corului a rămas de la vechea absidă a capelei, ea fiind boltită cu o arcadă din piatră (largă de 38 cm), intradosul ei fiind străbătut în centru de un ciubuc de piatră. Strane cu picturi fitomorfe gotice şi renascentiste, datate 1694, sunt aşezate de-a lungul peretelui de vest; tribunele de lemn, cu balustradele lor pictate, datează din 1717, iar stranele de pe latura de sud din 1783. Acest mobilier pictat rustic conferă o notă aparte, intimă, interiorului, prezentând totodată o valoare etnografică.

     Din incinta ovală a secolului XIII s-au păstrat sectoarele de sud, est şi nord-est, zidul din piatră de râu şi de câmp, atingând între 5,5-7 m înălţime. Poarta a fost probabil întotdeauna situată în sud-est, drumul urcând spre ea panta lină a promontoriului. În cursul fortificării, la începutul secolului XVI, sectorul sud-estic a fost dotat cu două turnuri şi două bastioane. Turnul din sud, cu trei nivele şi coridor de apărare devansat pe console din lemn, şi bastionul de sud sunt unite sub acelaşi acoperiş un patru ape cu coamă lungă şi adosate incintei în exterior, ca şi bastionul din est. Iniţial acesta purta acelaşi coridor de apărare, în cele trei nivele intrându-se din curtea cetăţii. În secolul XIX bastionul din est şi-a pierdut nivelul de apărare, caturile inferioare au fost transformate în locuinţe cu încălzire, iar catul superior a servit, până în anii 1960, pentru păstrat slănina. Nivelele inferioare ale bastionului de sud au fost comasate într-o singură sală mare, cu intrare pe latura de est, numai catul superior şi-a păstrat meterezele late cu chenare din stejar şi butuci turnanţi ce le puteau închide. Coridorul de apărare şi acoperişul bastionului de sud sunt unite cu cele ale turnului de sud. Turnul de poartă a fost aşezat în spatele intrării, în incintă. Greutatea celor patru caturi este suportată de puternicii pereţi laterali şi de două arcuri întinse peste parterul boltit în leagăn, cele patru colţuri fiind sprijinite de contraforturi masive. Intrările spre caturile superioare, situate pe latura apuseană, erau accesibile iniţial numai prin scări mobile, acum însă turnul din sud este legat de coridorul de apărare al bastionului şi al turnului de sud printr-o platformă aflată în faţa acestui turn la cel de-al treilea nivel, spre care urcă două scări de lemn. Între turnul de poartă şi cel din sud se deschide o intrare pentru pietoni, cu uşă din lemn armată cu benzi de fier late de 10 cm, spre care duc scări largi de piatră, în curte pământul fiind mult ridicat faţă de exterior.

     Panta abruptă din vest, mai puţin expusă atacului, a fost întărită în secolul XVII, printr-un zid rectangular, ce cuprinde sectorul nord-vestic al incintei, două turnuri devansate, plasate în nord şi vest (cel din nord, cu trei nivele fiind construit în 1630 de către arhitectul Johann Hartman, turnul de vest, cu patru nivele, ridicat în 1648-49). Turnurile clădite pe panta platoului sunt mult mai înalte în exterior decât în incintă, unde al doilea cat al lor se află la nivelul solului. În al treilea nivel se intra din coridorul de apărare ce înconjura incinta pe latura interioară, unde se aflau gurile de turnare şi meterezele situate la 1,30 m sub coroana zidului. Ambele turnuri din secolul XVII au coridoare de apărare cu parapet de paiantă, ulterior îmbrăcat în scânduri. Nivelul superior al turnului de vest, cu mici ferestre spre nord şi sud, iar în colţul de nord-est cu un orificiu pentru evacuarea fumului din vatră, servea ca locuinţă preotului în caz de asediu. Intrările situate spre curte au tocuri de stejar, nivelele separate prin platforme din lemn sunt prevăzute cu meterezele descrise mai sus. În secolul XVIII s-a construit un al doilea cordon de zid în jurul cetăţii, păstrat azi la înălţimea de numai un metru, cu lipsuri pe laturile de nord-est şi sud-est. În incintă, coridorul de apărare a fost înlocuit printr-un şopron, acoperit într-o singură pantă, ce coboară de pe coroana curtinei către un zid mai scund, ridicat la 3-4 m distanţă de curtină, şi având 19 mari intrări dreptunghiulare., şopronul nefiind despărţit de ziduri transversale şi servind la adăpostirea hambarelor de cereale. În 1970-71 cetatea a fost temeinic restaurată, reconstruindu-se coridorul de apărare al bastionului de est, iar după 1990 a intrat în patrimoniul mondial UNESCO.

[Sursa informaţiilor: Juliana Fabritius-Dancu - Cetăţi Ţărăneşti Săseşti, Revista Transilvania, Sibiu 1983]



9 dec 2001 -