Index Index

Veselia şi moartea



Riturile de înmormântare fac apel la o serie de artefacte cu valoare rituală (şi estetică), astfel sunt versurile şi crucile din Cimitirul Vesel din Săpânţa. Aceste rânduri sunt justificate (au nevoie?) de interesul nostru pentru acest obicei, suscitat de lecturi şi concretizat într-un studiu ce stă să apară.

Cred că Săpânţa îşi datorează renumele curiozităţii. Această bizară combinaţie de ironie şi amărăciune, de seninătate şi groază, pare a fi cel mai mare paradox al riturilor de trecere, la români dar nu numai, pentru ochiul nostru străin de înţelepciune. Se pare că mintea noastră nu mai poate concepe ceea ce a simţit dintotdeauna, şi anume naturaleţea produselor ei. Astfel că acest aspect al dualităţii îl vom despica puţin în cele ce urmează.



Putem încerca explicaţii din diferite perspective. O să ofer doar câteva posibile explicaţii ale împletirii dintre tristeţe şi veselie în riturle funerare, pe care le-am luat în considerare ca fiind mai interesante, bineînţeles, sub influenţa ultimelor lecturi, neavând nici măcar pretenţia de a fi la obiect.

- Necesitatea agregării individului la lumea de dincolo. Lumea de dincolo este văzută a fi similară cu a noastră (având aceeaşi organizare: pe clanuri, familii, clase, meserii) doar că mai plăcută. Tristeţea separării trebuie înlocuită cu bucuria unui "mai bine". Funeraliile nu conţin numai elemente ce facilitează separarea, ci şi o serie importantă de elemente pentru agregarea mortului în lumea cealaltă şi facilitarea călătoriei până acolo, consideră Van Gennep. Aici ar putea fi incluse obiceiurile de tip logodnă sau nuntă a mortului în care înmormântarea este sărbătorită, asemenea unei nunţi.

- Foarte asemănătoare cu cea anterioară este explicaţia referitoare la accederea în sânul zeului, deci agregarea la lumea divină. O întâlnim la creştinism, de unde dispreţul pentru această lume, al cărei prinţ este diavolul, la egipteni, la daci: "ei nu dispreţuiau moartea ca romanii şi grecii cei viteji: o iubeau şi o căutau pe toate căile cinstite" (N. Iorga).

Cât despre viziunea creştină a secolelor XIV-XV, iată două imagini crude: Pe de-o parte, de contemptu mundi:

"Este cu adevărat o nenorocire să trăieşti pe pământ...să mănânci, să bei, să veghezi, să dormi, să te odihneşti, să munceşti, să fii supus tuturor necesităţilor naturii, acestea sunt într-adevăr o mare mizerie şi o mare mâhnire pentru omul pios care ar vrea să se desprindă de bunurile pământeşti şi să se elibereze de orice păcat..." (Imitatio Christi, Thomas a Kempis)

Pe de altă parte, discursul macabru:

"Cel pe care ieri îl găseam plăcut, acum întins, îmi stârneşte groaza. Ceea ce ieri era ca un mădular de-al meu, îl văd de-acum încolo ca pe un străin [...] Prietenia mă împinge să mă apropii de cadavrul lui fetid, dar mă împiedică putreziciunea şi viermii...unde-i este chipul său binevoitor? Îl văd deja întunecat. Unde-i sunt ochii frumoşi, atât de schimbători? Iată-i în putrefacţie. Pletele-i formau un fel de podoabă. A dispărut..." (Despre răbdare, Ioan Hrisostomul)

În esenţă nu este vorba de nici o contradicţie, între aceste două puncte de vedere, aşa cum am avut eu impresia la prima citire, decât dacă considerăm că a iubi moartea presupune a urî viaţa şi invers, numai că în timp ce practicile "păgâne" ne arată că şi la una şi la alta ne putem raporta atât cu tristeţe cât şi cu bucurie, creştinii Europei secolelor XIV - XV le dispreţuiesc pe amândouă.



- Identitatea individ - totem, antropofagia, consumare rituală a mortului, similară cu cea a totemului poate fi o explicaţie a naturaleţei cu care ne trimitem morţii pe lumea cealaltă, cu certitudinea că nu dispar, ci chiar se vor întoarce. De aici derivă riturile de reînviere a celor morţi, pentru popoarele care credeau în reîncarnare şi cu toate că nu ne oferă o explicaţie directă a fenomenului de la care am pornit, o să adaug un citat care mie îmi place în mod deosebit pentru cât de şocant pare, şi cât de natural este scris:

"Şi aşa cum, în vremuri vechi, membrii unui clan totemic par a se fi hrănit în mod regulat (totuşi nu exclusiv, sau poate chiar nu în primul rând) cu animalul sau planta totemică, tot astfel, se pare că în timpuri îndepărtate se mâncau în mod regulat între ei [...] dacă ar fi să ne încredem în cele câteva indicii risipite oferite de obiceiuri şi de legende şi care constituie singura dovadă pe care ne putem sprijini, bărbaţii şi femeile unui clan totemic, contrar dispreţului faţă de aceste practici în secolele recente, trăiau împreună, mâncau totemul lor şi îşi devorau reciproc cadavrele. Pe parcursul unei astfel de stări a lucrurilor, nu exista o demarcaţie clară între om şi totemul său [...] şi dacă se obişnuia să se încerce resuscitarea şi a unuia şi a altuia, este foarte posibil să nu fi fost, la începuturi, decât pentru a-i mânca din nou." (Creanga de Aur, Frazer)

- Simpla valoare estetică a artefactelor pare a fi o explicaţie destul de puternică, cel puţin pentru un fenomenul apărut în Săpânţa. Obiceiul epitafurilor vesele este unul relativ recent (aprox. 1935), iar obiceiul de înmormântare nu a suferit alte modificări, în afară de cele caracteristice vremurilor (deritualizarea, pierderea simbolisticii, etc.). Întrebarea care ne-am pus-o a fost de ce totuşi a apărut şi s-a menţinut acest obicei. Prima presupunere a fost aceea evidentă, şi în esenţă fără o prea mare valoare explicativă: obiceiul este un mecanism defensiv pentru o întreagă comunitate. Poate asta şi este, dar la nivel conştient, raţiunile estetice şi (mai ales) economice par să primeze pentru această comunitate, în ceea ce priveşte epitafurile vesele. Raţiuni economice deoarece cimitirul este un punct de atracţie turistic profitabil, şi importanţa dată de săteni acestora nu este deloc neglijabilă. Desigur, nu putem ignora contextul apariţiei obiceiului, personalitatea carismatică a iniţiatorului şi mai ales prezenţa unor motive decorative atât de frecvente în alte produse culturale ale zonei, ce permit o identificare puternică a grupului cu acest produs cultural, ce este văzut ca absolut reprezentativ pentru comunitate. Pe de altă parte, epitafurile vesele au acelaşi rol ca oricare epitaf: de aducere aminte... este oricum mult mai salubru decât a-ţi îngropa în curte morţii sau a le păstra craniul ca dovadă a continuităţii, dar este oare la fel de eficient? Dar să lăsăm umorul negru săpânţenilor. Schimbarea ce s-a produs în Săpânţa pare a fi pe de-o parte izvorâtă dintr-o viziune senină asupra morţii, mai veche decât noi, şi totuşi nu îi regăsim valoarea rituală, ci doar una estetică şi economică.


Schimbarea este o puternică forţă de menţinere şi invers, astfel asigurându-se paradoxul dinamicii a ceea ce este văzut prin excelenţă static: cultura, "software-ul mental". Fărâmele de vechime ce le mai respirăm pe alocuri nu scapă nici ele marii "treceri", a oamenilor şi a timpurilor. Oare pot să-mi imaginez în continuare că ele sunt totuşi autentice, în ciuda evidenţelor?

Bibliografie selectivă:

Van Gennep, Arnold Riturile de trecere , Ed. Polirom, Iaşi, 1909/1998.
Frazer, James George Creanga de Aur, Vol I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1980
Iorga, Nicolae Istoria poporului românesc, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985
Delumeau, Jean Păcatul şi Frica. Culpabilitatea în Occident (secolele XIII-XVIII), Vol.I, Ed. Polirom, Iaşi, 1983/1997
Thomas, Louis-Vincent Rites de Mort: pour la Paix des Vivants, Fayard, Paris, 1985
Vovelle, Michel L'Heure du Grand Passage. Chronique de la Mort, Gallimard, Paris 1993



[Imaginea de pe fundal provine din cartea L'Heure du Grand Passage. Chronique de la Mort a lui Michel Vovelle, dar acesta nu precizează originea]


1 mar 2003 -